Pânza Văzduhului – Proba Curajului și a Autocunoașterii

     Era într-o seară de toamnă târzie, cu cerul roșu ca focul și un vânt șuierând prin frunzele uscate, când baciul Toader se puse la gura sobei, în jurul lui adunându-se câțiva flăcăi din sat, curioși să audă poveștile lui de pe vremea când se înfrunta cu munții Apusenilor.
Focul trosnea domol, iar Toader își potrivi opincile și începu să grăiască.

​

     "Eh, băieți, nu-s multe lucruri care să-ți încerce curajul așa cum face vântul Apusenilor. Și de vrei să te bagi în tărâmul Morostetelor, tre' să fii bărbat cu inima tare, că altfel te prind în mrejele lor. Da' să vă zic una pe care mulți n-au trăit-o. La Parapanta, sus la Câmpeni, nu-i doar loc de zbor peste văi, e loc de-ncercat sufletul!"

​

Flăcăii, ochii mari cât cepele, stăteau cuminți să audă mai departe.

 

     "Eram tânăr și năvalnic pe vremea aia, gata de orice năzdrăvănie, și-am zis că io mă încumet la 'Proba Curajului'.
Nu-i treabă ușoară. Zice lumea că Morostetele îți dau voie să zbori doar dacă treci testul lor, Pânza Văzduhului. Dar asta nu-i o pânză ce-o vezi cu ochiul liber, ci-i pânza gândurilor tale. De n-ai curaj, te pierzi în ea ca musca-n plasa păianjenului."

 

Toader sorbi din cană și continuă, cu vocea joasă: 

 

     "Am urcat eu pe creasta muntelui, parașuta-n spinare, vântul tăia obrazul ca un cuțit. Mi-am pus inima la bătaie și-am sărit. Da' când m-a prins vântul Apusenilor, parcă totul s-a schimbat.
Vedeam munții dedesubt, văile ca-n palmă, da' în mintea mea... începu vârtejul. Morostetele, făpturi viclene, încercau să mă tulbure.
Îți vorbesc ele prin șuieratul vântului, îți spun toate slăbiciunile, te fac să crezi că nu ești în stare. Îți pun la încercare sufletul. Am simțit frica cum se strânge ca o gheară în piept."

 

Un fior trecu prin cameră. Flăcăii erau deja prinși în poveste, de parcă zburau și ei alături de Toader.

​

     "Da' io, flăcăi, am strâns din dinți. Mi-am zis în minte că munții ăștia-s de-ai mei și că nu mă vor lăsa. Am gonit orice teamă, am simțit cum mintea mi se limpezește și pânza aia nevăzută, despre care toți vorbesc, s-a destrămat.
     Vântul m-a dus lin peste păduri, și pentru-o clipă am simțit ce simt Morostetele când se-ntind dincolo de văzduh.
     Atunci am înțeles – nu-i zboru' pentru cei ce vor doar înălțimi, ci pentru cei ce-s gata să se privească pe ei înșiși, fără frică."

 

Toader privi în ochii fiecăruia, unul câte unul.

 

     "De-ai trece vreodată pe la Parapanta, să știți: nu vă temeți de Morostete, că ele doar vă încearcă. Da' dacă vă șubrezește vântul mintea, nu veți putea vedea cu ochii inimii.
     E un loc unde nu doar pământul te ține, ci și sufletul trebuie să fie greu de ancorat, ca o stâncă de piatră. Așa că, băieți, dacă vreți să zburați, pregătiți-vă inima și lăsați frica să se ducă pe vânt."

​

Și cu asta, baciul Toader tăcu.

Focul mai trosnea încet, iar băieții rămăseseră fără grai, învăluiți în magia poveștii și învățăturile bătrânului.

Munții Apusenilor nu mai păreau doar locuri de trecere, ci tărâmuri unde oamenii își pot înfrunta sufletul și se pot cunoaște pe sine.

​