Copacul Dorințelor de la După Pleșe, Albac  – Proba Sufletului Curat

     Hai să-ți zic o poveste, așa cum ne-o știm noi, din bătrâni, când stăm la gura sobei și ascultăm vântul șuierând printre brazii Apusenilor.

     Era o seară ca oricare alta, la După Pleșe, acolo sus, lângă Albac. Într-un sat mic, uitat de lume, trăia un baci bătrân, Ilie-i ziceau. El umbla vorba despre Copacul Dorințelor – un pin bătrân, dar nu ca oricare altul. Pe trunchiul lui, dintr-o parte, se vedea o față cioplită-n lemn, o moroșteată.
Se zicea că acea ființă de lemn, dacă o privești îndeajuns de atent, parcă te fixează cu ochii ei, pătrunzându-ți sufletul. Numa’ cei cu inima curată aveau norocul să vadă cum fața aia prinde viață și le împlinește dorințele. 

​

     Într-o zi, pe o cărare prăfuită, apare un flăcău, Ion, care-și ducea zilele prin munți, căutând ceva ce nici el nu știa prea bine. Se zicea că voia să se măsoare cu soarta și să-ncerce Proba Sufletului Curat.

     Auzise și el de Copacul Dorințelor și de moroșteata din trunchiul său. De-alde ăștia de prin Albac îi spuseseră că doar cine-i cu sufletul pur poate trece proba, dar Ion avea o îndoială. Nu-i era nici rău, nici bun de felul lui, da' își dorea să afle dacă sufletul îi e curat sau nu.
 

     Când ajunse în poiana unde trona bătrânul pin, Ion se opri în fața copacului. Vântul bătea lin printre crengi, dar băiatul simțea că natura întreagă stă să-l judece.
Privi moroșteata, cu fața ei cioplită parcă din veșnicie, și o întrebare îl măcina: „Oare sunt vrednic?”.

     Îngenunche lângă rădăcina copacului și se gândi la dorința lui – nu bogății, nu slavă. Voia să știe cine este cu adevărat și dacă își poate găsi locul în lumea asta mare.

     Când se ridică, un fior îi trecu prin oase.
     Moroșteata clipea.
     Ion simți cum aerul devine greu și straniu, de parcă întreaga lume aștepta verdictul.

Dintr-odată, o femeie bătrână ieși dintre brazi, parcă apărută de nicăieri. O moroșteată, își dădu seama Ion, o creatură a Apusenilor.
     Femeia îi zâmbi, dar nu spuse nimic. Se apropie și-i puse o mână rece pe umăr.

     „Copacul ăsta n-ascultă dorințe lumești,” îi șopti ea.
     „El cere altceva. Suflet curat și inimă deschisă. Ești tu așa, băiete?”
 

Ion rămase mut. Își simțea inima grea de toate grijile și greșelile adunate de-a lungul anilor. Își dădu seama că nu putea minți în fața copacului.

     „Nu știu,” răspunse el în cele din urmă.
     „Nu știu dacă sunt curat.”

Moroșteata zâmbi larg, și chipul ei se contopi cu frunzele copacului.
     „Proba ta nu e să știi. Proba ta e să-ți pese de ceilalți. Numai atunci moroștelele se vor arăta.”

Trecuse vreme bună de când Ion plecase de la copac, dar o întâmplare ciudată l-a găsit în drumul lui spre casă. Într-o vale îngustă, un moșneag zăcea pe marginea potecii, cu piciorul prins sub o stâncă.

Flăcăul, fără să stea pe gânduri, sări să-l ajute. Scoase piatra, îl ridică pe bătrân și-l duse până la prima colibă. Când se uită înapoi, la locul unde-l lăsase pe moșneag, nu mai era nimic. 
 

În aceeași clipă, la vârf de deal, lângă Copacul Dorințelor, o frunză argintie căzu lin din crengi. Sufletul lui Ion trecuse Proba Sufletului Curat, fără ca el să știe.
 

Din ziua aceea, se spune că Moroștelele au grijă de cei care pun suflet în ajutorul altora, iar Copacul Dorințelor își îndeplinește magia numai pentru cei ce-și câștigă dreptul prin fapte.

Și Ilie baciul, care tot la gura sobei spune povestea asta, adaugă întotdeauna la sfârșit: „Văzându-ți dorințele împlinite, ai să-nțelegi că n-a fost vreodată despre ce vrei, ci despre cine ești cu adevărat.”

​