Scărișoara - Puntea Dragostei
si Proba Îndrăznelii

     Ei, dragă,
acu’ să-ți spun io o poveste cum se cade, cum numai un baci de-al nostru știe, la gura sobei, cu focu-n văpăi și vântu’ șuierând prin horn.

     E despre Puntea Mândruțului, loc cu putere de vindecare, unde mulți și-au aflat alinarea.
     Se spune c-o fost odată un tânăr, pe nume Ionuț, fecior de munte, iubindu-o nebunește pe Anica, mândra satului, dar ea, biata, nu-i împărtășea dorul. Dragostea lui era aprinsă ca focu’, dar inima ei rămânea rece ca piatra muntelui. 
 

     Într-o noapte de vară, când luna își arunca razele peste Puntea Mândruțului, bătrânul baci Toader l-a îndemnat pe Ionuț să-și caute liniștea acolo.
     "Trece puntea asta la miez de noapte", îi zise baciul, "și vei fi liber de toate patimile, iar sufletul tău o să fie ușor ca puful păpădiei. Puntea asta are darul să vindece, dar numa' celor cu inima neîntinată".

     
     Cu sufletul strâns și mintea tulburată, Ionuț plecă în noapte. Când ajunse la marginea punții, un vânt rece îi trecu prin plete, și părea că toată pădurea îl privea. Pe sub el, Arieșul își cânta veșnicul cântec, acoperind orice zgomot. Cu fiecare pas, puntea scârțâia ușor, dar nu se clătina, de parcă însăși natura îi ținea greutatea. 
 

     La jumătatea drumului, o lumină albăstruie se ridică din apele râului și, dintr-odată, din stâncile din jur începură să se ivească Moroștețele. O ființă fantomatică, înaltă și strălucitoare, cu ochi pătrunzători și trup acoperit de mușchi și frunze, îl privi direct în suflet.

     
     „Ești gata să-ți lași dorurile aici?”, îl întrebă vocea Moroșteței, gravă ca vuietul muntelui.
     „Trebuie să înțelegi că nu poți căra trecutul după tine în viitor. Pe puntea asta, numai cei care lasă în urmă durerea primesc iertare și eliberare.”
 

     Ionuț închise ochii, simțind cum fiecare pas pe care-l făcea era o despărțire de amintirile grele. O lacrimă căzu în Arieș, și, ca prin minune, simți cum inima i se ușurează.
Când ajunse la capătul punții, nici măcar umbra lui nu mai părea grea. Totul rămase acolo, pe apa Arieșului, dus departe de el.

     Când Ionuț se întoarse în sat, era un alt om. Anica, văzându-l, parcă simți că băiatul ăsta nu mai e același care o privea cu ochi rugători. Sufletul lui fusese vindecat, și-n locul dragostei neîmpărtășite, acum era o liniște adâncă, ca pacea pădurii după furtună.

     Se spune că, din noaptea aceea, toți cei ce pășesc pe Puntea Mândruțului și lasă acolo durerile trecutului, găsesc o nouă lumină în inimă, vindecându-se de orice patimă.

 

     Așa-i, dragă, Puntea Mândruțului nu-i doar o trecătoare peste apă, ci un loc unde se desface nodul din piept și inima începe să bată iar liberă, fără povara trecutului.

     Poveștile astea n-or să se piardă niciodată, căci munții noștri ascund taine mai mari decât ne putem noi închipui.

​