Legenda Grota Bântuită și Mama Morostetelor

     A fost odată, într-un colț îndepărtat al Apusenilor, o grota ascunsă, despre care bătrânii satului din Sohodol ziceau că-i bântuită. Oamenii o știau de pe vremea când străbunii lor închiseseră acolo pe Mama Moroștețelor, o creatură ce domnise odată peste pădurile și stâncile roșii ca sângele. 

 

     Într-o iarnă geroasă, pe când vântul şuiera printre creste și flăcările focului din sobă dansau a pagubă, baciul Gheorghe stătea la gura sobei și povestea, cum îi era obiceiul, tinerilor din sat veniți să se încălzească. 

​

     „Ascultați, măi, că amu vă zic de grota aia... Nu-i de joacă! Io însumi am pățit-o!
Se zice că acolo, sub stânca cea roșie, Mama Moroștețelor și-a făcut casa de veci.  O fost tare mâhnită când oamenii din sat i-au cercetat pădurile și i-au lucrat pământurile roditoare, lăsând-o prizonieră, dar tot mai caută să scape.
În nopțile fără lună, când frigul îți taie suflarea, dacă te apropii de grotă, auzi gemete din adâncuri. Strigătele ei parcă te cheamă, te roagă să-i spargi închisoarea. Da' numai cei cu inimă curată pot să-i reziste.”

 

     „Și tu, bădie, ai auzit strigătele?” întrebă unul dintre feciori, cu ochii cât cepele.

​

     „O, da, Ioane, le-am auzit! Erau aseară ca asta, rece și neagră.
Mă dusesem cu oile, sus pe munte, că era mai cald între stânci. Dintr-o dată, o liniște m-a învăluit, de parcă tot pământul a amuțit.
Și-apoi, din grotă, am auzit-o... glasul acela sfâșietor... parcă m-o pătruns până-n măduvă!
M-am oprit locului, nu mai puteam merge înainte, nici înapoi. Picioarele mi-erau grele ca plumbul.”

 

     „Și ce-ai făcut?”

​

     „M-am rugat, Ioane, ce altceva să fac?
      Că Moroștețele nu iartă pe oricine. Aș fi fost pierdut de n-o apărea în fața mea o siluetă... un iepure mic, alb ca zăpada.
      Moroștețele m-o pus la încercare, căci doar oamenii cu inima pura scapă. L-am privit în ochi, și atunci m-am simțit ușurat. O dispărut din fața mea, iar strigătele din grotă s-or stins ca vântul ce s-o lăsat după furtună.”

 

Tinerii ascultau cu gurile căscate, cu frica bine înrădăcinată în ochii lor.

Gheorghe își mai turnă o cană de vin fiert și adăugă, cu glas grav:

​

     „Dar să țineți minte, cine se apropie de grota bântuită fără să aibă suflet curat, să nu creadă că scapă!
      Mama Moroștețelor îi urmărește și îi obligă să sape în stâncă fără oprire, încercând zadarnic să o elibereze. Așa că, dacă mergeți pe munte, țineți-vă departe de acel loc, fie zi, fie noapte. Moroștețele nu cunosc odihna."

 

Și-așa se încheie seara, cu tinerii înfrigurați, plecând tăcuți spre casele lor, în timp ce vântul se ridica din nou, ca un ecou al strigătelor pierdute din grota bântuită... 

​