Cascada Pătrăhăițești: Glasul Pădurii și Proba Simțurilor Ascunse

No, copile,
te-ai așezat bine lângă sobă, că-i vreme să-ți spun o poveste de care să-ți aduci aminte toată viața.

     Uite, acuma amu vreo douăzeci de ani, într-o toamnă ca asta, când frunzele roșii și galbene se topeau sub pași, am pornit către Cascada Buciniș, acolo în pădurea de la Pătrăhăițești. Nu eram eu nici primul, nici ultimul care s-a dus să vadă apa aia cum curge de pe stânci, dar am mers cu o treabă în suflet… că nu doar curiozitatea te duce acolo.
 

     Pădurea asta, să știi, nu-i orice pădure. Dacă știi să asculți cu sufletul, nu doar cu urechea, te învață lucruri despre tine pe care nici nu le-ai bănuit.
     Eu știam că acolo, printre brazii înalți și printre foioase, umblă Moroștețele, păzitorii tainici ai locului. N-ai să-i vezi așa cum vezi un om, dar îi simți. E ca și cum aerul devine altfel, mai greu, și pădurea începe să murmure, nu de vânt, ci de povești vechi, ascunse.

     Cum am intrat în umbra copacilor, totul s-a schimbat. Parcă mi-au dispărut grijile, dar, în același timp, o neliniște se strecurase-n mine. Că Moroștețele, oricum le-o zice lumea, nu-s doar paznici. Îți pun inima pe cântar și-ți testează curajul și cinstea.
Dacă ai gânduri rele sau mintea îți e încețoșată de lăcomie, pădurea asta te înghite. Am auzit de oameni care s-au dus după lemn sau să prade locurile vechi de comori, și n-au mai venit înapoi cu mintea limpede.

     Ajuns-am la cascadă. Apa aia, să știi, nu-i ca oricare alta.
     Când curge, îți șoptește povești. Dacă știi s-asculți, auzi ceva mai mult decât susurul apei – auzi cum pădurea te întreabă cine ești cu adevărat.
     M-am apropiat, am închis ochii și-am stat. Nu știu cât.
Parcă timpul s-a oprit și doar inima mea bătea. Începeam să aud… nu cu urechile, ci cu sufletul.
Era ca o chemare, una care te obligă să te privești pe tine așa cum n-ai avut curajul să o faci niciodată.

     Și-atunci am simțit. Moroștețele erau acolo. Nu le vedeam, dar știam că mă privesc.
M-au cercetat, mi-au cântărit inima. N-am venit cu gând rău, doar cu dorința de-a înțelege, de-a mă asculta.
     Și cred că asta le-a fost pe plac, că n-au făcut altceva decât să lase pădurea să-mi vorbească.
     
     Când am deschis ochii, totul era mai clar. Lumea nu se schimbase, dar eu mă schimbasem. Știam ce am de făcut, știam ce fel de om sunt.
 

     Acum, dragă omule, dacă te încumeți vreodată să mergi la Cascada Buciniș, ține minte: pădurea te ascultă, dar și tu trebuie s-o asculți.
     Nu-i doar un loc de plimbare, e un loc de probă. Dacă nu vii cu sufletul deschis, nu-ți va arăta nimic, ba poate chiar te va pune la încercare. Moroștețele nu iartă pe oricine, dar dacă le câștigi încrederea, poate că vei pleca de acolo cu o înțelegere mai adâncă de sine.

     Pădurea asta, din jurul cascadei, te învață că ascultarea ei e ca ascultarea sinelui.
Așa că, dacă ai curaj și suflet curat, poate o să pleci de acolo cu mai mult decât amintirea apei care cade. Poate o să pleci cu sufletul mai ușor și mintea mai limpede.

​