Pensiunea Vidra de Sus -  Dansul Focului – Proba Curajului și a Purificării 

     Într-o seară de toamnă târzie, când cerul se îmbracă în neguri grele și vântul suflă răscolind frunzele uscate, baciul Ionel stătea la gura sobei, la Domeniile Vidra de Sus. Bătrânul părea pierdut în amintiri vechi, ochii lui cătând spre jarul aprins din vatră, care trosnea ușor, de parcă ar fi spus și el povești neștiute.

     „No, dragii mei,” zise el într-un târziu, „stați aproape de foc, că povestea asta nu-i pentru oricine. V-o spun, dar să nu credeți că-i doar o poveste de adormit pruncii.” 
 

Ionel luă o gură din horinca de prună și-și drese glasul, ca să fie sigur că toți îi vor prinde fiecare cuvânt.
     „A fost odată, nu departe de aici, pe coastele Apusenilor, că stăteau oameni viteji, dar și înțelepți. Îi știa toată lumea că nu se sfiesc de muncă grea sau de tainele munților. Dar nici cei mai iscusiți dintre ei nu cutezau să treacă prin proba Dansului Focului, căci aici, în munți, unde spiritele Morostetelor pândesc fiecare pas, nu-i de glumit.”
 

     „Morostetele,” continuă baciul, „sunt spirite vechi, străvechi, ce bântuie pădurile și munții noștri. Nici buni, nici răi, dar periculoși pentru cei care le nesocotesc tărâmul. Se spune că se arată sub felurite forme – când pisici, când iepurași de zăpadă, ori femei bătrâne și singuratice. Iar dacă te încumeți să le privești adevărata înfățișare, doar cu puritatea sufletului le poți întâlni. Așa a fost dintotdeauna.”
 

Tinerii ascultau cu atenție, fascinați de vorbele bătrânului, dar o fată, Maria, mai curajoasă din fire, îl întrebă: „Și cum poți să treci prin Dansul Focului, bade Ionel? Spui că nu-i pentru oricine, dar ce-i așa greu?” 
 

Ionel își întunecă privirea, iar glasul lui deveni aspru.
     „Dansul Focului,” spuse el, „e proba supremă. Numai cei ce-nfruntă flăcările în noaptea de Brumar, când luna se ridică sus pe cer și umbrele Morostetelor se împletesc cu văpaia, își află curajul adevărat. Focul nu-i doar pentru căldură; el caută suflete neînfricate, suflete care să vadă adevărul din spatele vălului.”
 

Se apropie de foc și, cu o mișcare încetinită de ani, adăugă câteva lemne.
Flăcările crescură, dansând nebunește, aruncând umbre ciudate pe pereții colibei.
„Spiritele vin aproape de foc,” șopti baciul. „Le vezi, dar nu le simți. Iar dacă ochii tăi sunt deschiși către misterul muntelui, s-ar putea să le prinzi dansând între flăcări. Dar să te ferești, că-i pericol mare. Dacă inima nu-i curată, te iau cu ele în lumea lor, și nu te mai întorci.”

În noaptea aceea, Maria și alți câțiva tineri din sat au hotărât să încerce Dansul Focului.
S-au adunat la marginea pădurii, aproape de Dealul cu Melci, Vidra de Sus, unde focul era deja aprins.

Vântul aducea șoapte stranii dinspre pădure, iar flăcările se ridicau tot mai înalte, parcă chemându-i. Maria simțea cum inima îi bătea cu putere, dar nu de frică, ci de emoție. Știa că în acea noapte va vedea ceva ce puțini au văzut vreodată.

Când luna s-a ridicat deasupra vârfurilor, flăcările au început să danseze, și din mijlocul lor, umbre stranii au prins formă. Chipuri de femei bătrâne, cu păr alb ca neaua, iepuri cu ochi scânteietori și pisici negre se învârteau în văpăi, dar parcă priveau drept în sufletul Mariei. Ea nu a fugit, ci a privit mai adânc, simțind cum flăcările îi pătrund în piept, arzând toate temerile.

A trecut proba, iar dimineața, când focul s-a stins, Maria era schimbată.
Cei care au rămas cu ea povesteau că o văzuseră vorbind cu Morostetele, dar ea nu a spus nimic.

Zâmbetul ei blând și privirea senină spuneau totul: Maria văzuse frumusețea și pericolul în același timp, și înțelesese taina munților.

A devenit ea însăși o păstrătoare a legendei, iar cei din Gârda de Sus încă mai vorbesc despre curajul ei și despre noaptea când a învins Dansul Focului. 

​