Poarta lui Ionele - Locul unde Îți Chemi Sufletul Pereche

Apoi, măi nepoate,
stai oleacă și ascultă, că n-ai mai auzit poveste ca asta, spusă doar de baci bătrân la ceas de seară.

     Pe-aici, prin munții Apuseni, pe lângă Peștera lui Ionele, se povestesc lucruri de te fac să stai cu sufletul la gură, mai ales când noaptea coboară peste munți, iar focul pocnește în sobă.
Poate nu ți-a zis nimeni până acum, dar locurile astea nu-s doar stâncă și pădure. Aici, prin rădăcinile brazilor și prin bolovanii grei ai munților, trăiesc Moroștețele – spirite vechi, apărători ai tărâmurilor sălbatice. Nimeni nu le vede cu ochii, că-s viclene și iscusite, dar uneori, dacă ești destul de liniștit, le poți simți prezența.
 

     Peștera lui Ionele, loc de taină și ascunziș, nu-i doar o simplă peșteră, așa cum o știu turiștii ce-și fac drum pe-aici. Se spune că pe vremuri, pe când bătrânii noștri abia învățau să trăiască în armonie cu  muntele, Moroștețele și-au făcut de lucru pe acolo. 

     
     Pe-atunci, era un cioban tânăr, tare aprig la inimă și cu dor de ducă. Îl chema tot Ionele, dar alt Ionele decât cel din povestirile obișnuite. Era un flăcău singuratic, ce se tot adăpostea prin munți și căuta să înțeleagă glasul naturii. 

​

     Într-o seară cu lună plină, când vântul șuiera printre stânci, Ionele și-a găsit adăpost în peștera ce-i poartă numele. Dar pe când sta el acolo, privind focul ce-l aprinsese, a simțit că ceva nu-i bine.
Din adâncul peșterii, parcă venea un murmur, o șoaptă străveche, ce părea că-l cheamă pe nume. Ionele, om curajos din fire, s-a ridicat și a strigat tare, „Cine-i acolo?”.
Dar, în loc să-i răspundă ecoul obișnuit al peșterii, a auzit altceva. Era o voce moale, ca un cântec vechi, și părea că-i răspunde: „Ionele...”.
 

     Bietul cioban, cuprins de fiorii muntelui, n-a știut ce să facă. Dar nu s-a lăsat ușor, că doar era băiat de munte. A intrat mai adânc în peșteră, urmând glasul acela ciudat, și a dat de o ușă din piatră, cum nu mai văzuse în viața lui. O poartă, zice-se, către tărâmul Moroștețelor.
Și din spatele porții, cine crezi că-l aștepta?
O Moroșteță frumoasă, cu părul de brad și ochii ca izvoarele reci de munte, care l-a poftit să pășească dincolo. Ea era sufletul pereche ce-i fusese sortit.

Dar Moroștețele nu-s ființe obișnuite.
Ele își aleg perechea numai pe cei cu inima curată și cu mintea limpede, iar Ionele, deși era vrednic, trebuia să treacă o încercare. Moroșteța i-a zis că doar cei care cunosc adevărata iubire și respectă natura pot rămâne cu ea.

Cu sufletul plin de dor și ochii ațintiți asupra ei, Ionele a stat și-a cugetat. Știa că, dacă trece de poartă, nu va mai putea să se întoarcă niciodată. Așa că a ales să rămână în lumea noastră, dar cu inima frântă, lăsând în urmă singura dragoste adevărată pe care o cunoscuse vreodată.

Se spune că, de atunci, Poarta lui Ionele a rămas acolo, ascunsă în întunericul peșterii, iar Moroștețele încă veghează asupra ei. Numai cei cu inima pură își pot găsi perechea, dar puțini au curajul să caute.

Cei care au încercat și au plecat fără să audă glasul iubirii s-au întors doar cu propriul ecou, iar unii zic că-și pierd inima pentru totdeauna.

Așa că, nepoate, dacă vreodată te găsești în fața Peșterii lui Ionele, ai grijă ce-ți dorești și ce strigi în adâncurile ei. Căci Moroștețele nu-s de joacă, și odată ce treci pragul lor, nu-i cale de întoarcere.

​