Pietrele Cântătoare și Moroștețele: Paznicele Tăcute din Muntele Băișorii

Apoi, dragă,
să te-așezi bine, că povestea asta nu-i de luat în râs.
Pe Muntele Mare, sus la Pietrele Cântătoare, îți zic eu, s-au petrecut lucruri ce-ar face și pe cel mai curajos bărbat să-i tremure genunchii. Oi fi auzit de Pietrele alea, care nu-s doar pietre obișnuite, ci șoptesc când bate vântul prin creste.
Dar nu-s toate șoaptele dulci, nu! Câteodată, parcă-ți zic taine din alte vremuri, taine ce n-ar trebui deranjate.
 

Acu', acu' vreo douăzeci de ani, era un baci tânăr, pe nume Ion al lui Badea Gheorghe, un om strașnic la muncă și curat la suflet, da' cam neînfricat. Se ținea tare că nimic nu-l putea speria.

     ‘Muntele-i al nostru,’ zicea el, ‘și noi îl stăpânim cum ne place.’
Da' ce nu știa Ion era că muntele nu-i așa ușor de supus, și mai ales nu-i loc de joacă acolo unde morții-s îngropați și spiritele veghează.

Într-o noapte de vară, când luna era cât roata carului, Ion și vreo doi tovarăși de-ai lui s-or dus să-și încerce norocul la Pietrele Cântătoare. Cică voiau să vadă cu ochii lor dacă e adevărat că pietrele cântă și dacă Morostețele încă mai bântuie pe acolo.

Cum or ajuns, liniștea grea a pădurii parcă i-o primit cu brațele deschise.
Pietrele, mari și nemișcate, păreau doar niște stânci bătrâne. Da', deodată, vântul s-o pornit să sufle ca nebunul și din adâncul stâncilor, un cântec vechi, de altă lume, o început să răsune.
Era o muzică ce nu semăna cu nimic cunoscut, iar băieții, în loc să plece, s-au apropiat mai tare.

Ion, îndrăzneț, s-o pus să atingă pietrele.
‘Ce poate fi atât de rău?’ o zis el.
Dar cum mâna lui o atins piatra rece, cântecul s-o schimbat într-un bocet aspru, și înainte ca vreunul din ei să poată fugi, or apărut Morostețele.

Nici că ți le pot descrie cum se cade, dragă!
Erau înalte, cu siluete ce păreau contopite cu copacii din jur. Aveau ochii strălucitori, ca niște stele reci, iar din trupurile lor parcă se scurgea mușchi verde și scoarță de copac. Și nu umblau ca noi, ci pluteau, aproape că n-atingeau pământul. 
 

Niciunul din băieți nu îndrăznea să scoată o vorbă.
Doar Ion, ce-i mai mândru, o strigat: ‘Nu ne temem de voi!’
Da' Morostețele nu i-au răspuns. În schimb, pădurile s-or închis în jurul lor, de parcă muntele nu-i mai lăsa să plece.

Apoi, Morostețele, cu voci ce sunau de parcă veneau din măruntaiele pământului, au șoptit: ‘Pietrele cântă pentru cei ce respectă legământul nostru. Nu pentru cei ce cutează să le sfideze.’

Fiecare cuvânt părea să înghețe aerul din jurul lor, și Ion, până și el, o simțit cum îi piere curajul.

Morostețele nu i-au rănit, dar nici n-au plecat fără să le lase o învățătură: ‘Cine atinge Pietrele fără inima curată va duce povara greșelii sale până la sfârșitul vieții.’

Băieții or fugit de acolo de parcă i-ar fi urmărit însuși vântul, și de atunci, Ion n-o mai îndrăznit să vorbească de munte așa cum o făcea înainte.

Muntele nu-i al nostru, tinere! E al lor, al spiritelor ce veghează și al pietrelor ce cântă doar pentru cei ce știu să asculte. 
 

Așa că, să ții minte bine: dacă ajungi vreodată pe la Pietrele Cântătoare, ascultă-le cântecul, dar nu te apropia prea tare, că n-ai vrea să-ți cânte ție bocetul din adâncul munților.