Povestea Pietrarului
Piatra de Legătură

     Era o seară rece de toamnă târzie în inima Apusenilor, la Artizanul Pietrar din Albac. Vântul sufla ușor prin crăpăturile vechi ale căsuței de piatră, iar baciul Andrei, un om aspru cu obrajii brăzdați de ani, povestea la gura sobei, învăluit de mirosul de brânză proaspătă și foc de lemne.

​

     „Ascultați bine, dragii mei,” începu el, cu vocea-i adâncă și liniștită. „Pe-aici, printre stâncile Apusenilor, nu-i loc doar pentru oameni. Aici trăiesc Moroștețele, spirite vechi, ce-s mai bătrâne decât munții ăștia. Când eram flăcău, numa’ de auzit auzisem de ele, dar într-o iarnă, mi-a fost dat să le văd și să le simt puterea.”

 

Pauză. Focul trosni în sobă, iar lumina lui dansa pe fețele celor ce ascultau.

 

„Eram la Pietrar, locul acela de unde piatra prinde suflet sub mâinile meșterilor. Acolo, ca să devii om întreg în ochii Moroștețelor, trebuie să treci o probă. O probă pe care puțini o sfârșesc cu bine: cioplitul pietrei. Dar nu-i o piatră oarecare, ci o stâncă din inima muntelui, care ascunde secrete adânci și grele. 

 

Mi-a dat moș Gherman, bătrânul pietrar din Albac, o bucată de piatră rotundă. ‘Andrei,’ mi-a zis el, ‘dacă poți să cioplești o inimă din piatra asta fără să o rupi, Moroștețele te vor lăsa în pace. Dacă nu... ei bine, ai grijă pe unde calci.’”

​

Andrei se opri o clipă, fixându-și privirea asupra celor din jur, ca să se asigure că toți erau cuprinși de poveste. 

 

     „Am început să cioplesc. Daltă după daltă, piatra scotea sunete care-mi păreau mai degrabă șoapte decât ecouri. Pe măsură ce loveam, simțeam cum aerul din jurul meu se îngreuna.
În pădure, umbrele se mișcau, iar ochii Moroștețelor mă priveau dintre brazi.
Nu le vedeam, dar le simțeam aproape, ca și cum muntele însuși mă privea.
O clipă de neatenție și... piatra s-a crăpat! S-a auzit un zgomot surd, ca un strigăt mut. 

​

     Atunci, în fața mea, a apărut o Moroșteță adevărată, un spirit înalt, ca o umbră de copac înzăpezit, cu ochii adânci și licărind ca focul din soba asta.
     Mi-a zis cu o voce blândă, dar tăioasă ca o lamă: ‘Piatra nu ți-e prietenă, baciule. Inima ei cere răbdare și simțire.’
     Am tremurat, dar nu de frică, ci de adevărul ce-mi vorbea. Mi-am dat seama că am greșit, că m-am grăbit.”

​

Focul din sobă părea să ardă mai încet, de parcă asculta și el.

​

     „Am ridicat o altă bucată de piatră și, de data asta, am cioplit încet. Fără grabă. Cu fiecare lovitură simțeam că vorbesc cu piatra, că-i înțeleg taina.
Moroștețele mă vegheau din umbră, dar nu mai erau amenințătoare.
     Când am terminat, în mâna mea stătea o inimă perfectă.
I-am mulțumit pietrei și Moroștețelor, și ele s-au retras în tăcere, lăsându-mi inima de piatră ca talisman.”

​

Andrei scoase din buzunar o piatră mică, cioplită sub formă de inimă, pe care o purta mereu cu el.

     „Asta m-a ținut pe mine pe calea cea dreaptă. Fără ea, cine știe unde m-ar fi dus Moroștețele, prin mirajele și iluziile lor.
Dragii mei, piatra nu-i doar piatră. Ea îți arată cine ești. Dacă n-ai răbdare și inima nu ți-i curată, Moroștețele te prind. Dar dacă le câștigi respectul, te vor ocroti pe viață.”

​

Și cu asta, baciul Andrei aruncă încă o bucățică de lemn în foc, încheindu-și povestea.

În jur, doar sunetul flăcărilor mai rămase, în timp ce umbrele păreau să danseze laolaltă cu Moroștețele ce vegheau de afară.

​