Izbucul Morii - Ceaiul Fructelor de Argint si Proba Purificării

    „Așează-te bine, că am să-ți spun ceva de care puțini mai știu, dintr-o vreme când umblam cu oile prin munții Apusenilor.

     Era o noapte de toamnă, când cerul parcă se topise în apele adânci de sub Puntea Valea Morii. Întunericul nu ne speria, dar pe-acolo, la vremea aia, se spunea că Moroștețele – spiritele muntelui – se plimbau pe pământ, nevăzute, căutând sufletele celor ce nu și-au păstrat puritatea.

 

     Într-o seară, cu ceata de ciobani, ne-am oprit să ne adăpostim la izvorul din Valea Morii.
     Apa curgea cristalină, iar peste punte se simțea o prezență, de parcă pământul respira împreună cu pădurea.
     Tocmai atunci, moș Dumitru, baciul nostru, a zis că-i vremea să gustăm din ceaiul făcut din fructele de argint, acele bobițe rare care cresc doar unde nici vântul nu se-încumetă să sufle prea des.
Fructele astea, le-am adunat numa’ la ceas de lună plină, când Moroștețele ne-au permis să le vedem strălucirea, o lumină atât de puternică încât ochii omului simțeau că văd mai mult decât lumea asta.

​

     Am fiert ceaiul din fructele strălucitoare și din apa cea limpede a Izbucului Morii, Moș Dumitru a zis că ceaiul nu-i doar o băutură de potolit setea, ci-i leac de trup și suflet. Este licoarea care-i purifică pe cei vrednici.
     ‘Și-o fi vremea să aflăm cine-i pregătit să calce pe tărâmurile tainice ale Moroștețelor,’ zise el, în timp ce sorbea din ceaiul fierbinte.
     În aceeași clipă, un abur ușor s-a ridicat din ceașcă, iar simțurile ni s-au ascuțit, ca și cum ochii vedeau mai adânc, iar inima bătea în ritmul vantului.

 

     Pe măsură ce beam, rănile de pe mâinile noastre, zgâriate de drumuri și de lupte cu vremurile grele, au început să se închidă. Trupurile parcă se limpezeau, de parcă izvorul și fructele își luau partea lor din noi, curățându-ne de orice greutate. Fiecare gură de ceai ne făcea să simțim legătura mai puternică cu muntele, și cu fiecare suflu, parcă tot ce ne împovăra se ducea.

 

     Dar, dragă prietene, ce-a urmat nu-i lucru de spus oricui.
     După ce ne-am purificat trupurile, moș Dumitru a zis că suntem pregătiți pentru cea mai mare încercare. Comorile Moroștețelor, acelea nevăzute, nu-s pentru oricine. Trebuie să fii curat la inimă, căci Moroștețele nu iartă sufletele întunecate.
     Am trecut pe Puntea Valea Morii și dintr-o dată, simțeam că pășim pe alt tărâm. Umbrele din jurul nostru dansau parcă după o muzică pe care doar muntele o putea cânta. Eram pregătiți să înfruntăm necunoscutul, dar cu fiecare pas, Moroștețele ne priveau, nevăzute, simțindu-ne fiecare gând și intenție.

 

     Nu toți au fost vrednici.
     Unii s-au rătăcit în noapte, pierzându-se printre umbrele pădurii.
     Cei care au avut inimă sinceră, au aflat taina comorilor Moroștețelor – o înțelepciune adâncă, mai prețioasă decât orice bogăție. Erau daruri nevăzute, nu aur sau pietre scumpe, ci puterea de a înțelege tainele pământului, de a vorbi cu pădurea și muntele, și de a călca pe calea dreaptă, ferit de răutăți.

 

     Și așa, dragă prietene, dacă vreodată te încumeți să cauți Moroștețele, amintește-ți că nu-i vorba doar de ceai și de fructele de argint. Trebuie să-ți pregătești inima, căci doar cei aleși de munte or să afle comorile adevărate.